background
umbra

ARTICOLE - CIOBANESC ROMANESC CARPATIN

Santinela Carpatilor, Ciobanescul Romanesc Carpatin

Autor: Ing. Alin Butisca

ciobanesc carpatin
Carpatin paza la oi, judetul Maramures

Pentru început, cred că se cuvine o scurtă prezentare a istoricului ciobănescului românesc carpatin.

Acest mândru câine a fost selecţionat dintr-o rasă endemică prezentă în spaţiul Carpato-Danubian, carpatinul vine de undeva, din negura timpului, din vremea primilor păstori pe aceste meleaguri. A traversat munţi de timp, păstrându-şi până în prezent, nealterat, caracterul de câine de pază, în care se regăseşte încă acea scânteie de câine primordial.

Criteriul de bază în selecţia carpatinului a fost utilitatea, adică abilitatea şi capacitatea acestuia de a apăra turma de prădătorii mari (lup, urs, mistreţ sau linx), coroborată cu capacitatea acestui câine de a se adapta condiţiilor vitrege din munte (vânt, ploaie, frig, zăpadă).

De multe ori, sunt convins că românii nu sunt conştienţi de această comoară naţională, pe care au moştenit-o de la moşii şi strămoşii lor.

Pentru omologarea internaţională a acestei rase s-au făcut multe încercări şi iniţiative. Primul standard a fost redactat în 1934, de către Institutul Naţional de Zootehnie. Acest standard a fost modificat şi reactualizat în 1982, 1999 şi 2001, de către Asociaţia Chinologică Română. La 30 martie 2002, Comisia Tehnică a A.Ch.R. a adaptat standardul, în conformitate cu modelul propus de Federaţia Chinologică Internaţională. După mai bine de 70 de ani de la primul proiect de standard al rasei, munca depusă de către crescători împătimiţi reprezentaţi de către Asociaţia Chinologică Română a fost încununată de succes, în iunie 2005, când Federaţia Chinologică Internaţională a recunoscut ca rasă de sine stătătoare Ciobănescul Românesc Carpatin.

Trebuie spuse nişte cuvinte privitor la aspectul şi caracterul acestui câine naţional. Sunt câini de culoare sură (gri-lupie), extrem de frumoşi, viguroşi şi rezistenţi, de o splendoare atavică, ce îmbină atât de armonios supleţea cu forţa fizică. În munte, carpatinul, neavând un acoperiş deasupra capului, însoţind în permanenţă turma, a fost nevoit să se adapteze la condiţiile vitrege. Astfel, a dezvoltat un subpăr dens şi moale, care asigură izolarea termică necesară, subpăr protejat la exterior de un păr mai lung şi drept. Pe feţele posterioare ale membrelor, părul este şi mai lung, aşa numitele panaşe şi pantaloni, care îi permit carpatinului să se aşeze pe solul rece sau în zăpadă. Carpatinul este un câine de pază înnăscut, curajos şi tenace. Se remarcă prin ataşamentul instinctiv, necondiţionat, faţă de turme şi faţă de stăpânul său. Este un câine cu un comportament demn, calm şi echilibrat, dar care, atunci când situaţia o cere, se transformă într-o clipită într-un veritabil luptător, extrem de rapid, agil şi puternic, înflăcărat de dorinţa de a-şi apăra stăpânul chiar cu preţul vieţii. Este un câine extrem de tenace şi hotărât. Câine de tip lupoid, puternic, dar niciodată greoi, dispune de un miros şi o agerime extraordinare, simte sălbăticiunea de la mare distanţă şi îi iese în cale de fiecare dată. În munte, doar cei mai puternici şi hotărâţi supravieţuiesc.

Totodată, carpatinul este un câine fără mofturi, adică nu este deloc un câine pretenţios, mănâncă aproape orice, perfect adaptabil la condiţiile climaterice din ţara noastră, fiind, în acelaşi timp, un bun câine de familie. Ţin să remarc dragostea şi ataşamentul acestei rase faţă de copii, suportând cu stoicism micuţilor pui de om toate micile răutăţi... Ca o părere personală, carpatinul este cel mai frumos şi echilibrat ciobănesc şi, când spun asta, încerc să mă detaşez de dragostea faţă de locurile natale... La fel de convins sunt că, dacă îţi doreşti un câine de pază, carpatinul este alegerea ideală şi acest lucru îl spun ca posesor de carpatin, am văzut şi văd aceşti câini în acţiune. Orice remarcă la adresa câinelui naţional păleşte în momentul în care îl vezi faţă în faţă... Ochii lui migdalaţi, măreţia şi demnitatea acestui câine, frumuseţea lui atât de pitorească te izbesc, lăsându-ţi în suflet o dorinţă acerbă de a-i fi aproape, parcă legătura ancestrală dintre tine şi el, ca locuitori ai aceloraşi meleaguri, de mii de ani, începe să prindă viaţă, copleşindu-ţi sufletul cu tandreţe, pe scurt... ÎL VEI DORI!

Despre devotamentul, curajul şi măreţia acestui câine ar mai fi multe de spus. Reţin o întâmplare, cu un cioban, care şi-a aflat sfârşitul tragic pe munte, când a fost găsit după patru zile, cei doi carpatini ai săi se luptau să alunge corbii din preajma cadavrului, nemâncaţi şi fără apă de atâta timp, nu au plecat, au rămas credincioşi până la capăt aceluia care le-a fost stăpân şi pe care l-au iubit mai presus de suferinţa proprie. Rămâne doar să ne închipuim lupta dusă de cei doi carpatini în timpul nopţilor, când s-au luptat cu fiarele sălbatice, ţinându-le pe acestea departe de trupul neînsufleţit al celui cu care au împărţit codrul de mămăligă... Exemplele ar putea continua.

Toate aceste lucruri sper că au adus mai aproape de inima cititorului "splendoarea sură", câinele naţional al românilor, ciobănescul carpatin.


umbraimag