background
umbra

ARTICOLE - CIOBANESC ROMANESC CARPATIN

Hurmuz, un caine ciobanesc care si-a facut din plin datoria

Autor: Ing. Vasile Turculet

ciobanesc carpatin
Carpatin cu turma de oi

Cei mai mulţi ani ai copilăriei şi ai adolescenţei i-am trăit la nişte unchi, într-o comună de munte, din acelaşi judeţ în care m-am născut, Suceava, comună mare şi frumoasă, numită Pojorâta.

Obişnuit cu tot ceea ce ţine de zona de deal, colinară, unde trăisem până la vârsta de patru ani, adică satul natal, când am ajuns la Pojorâta, unde aveam să locuisec atâţia ani, am fost uimit de relieful specific montan, de clima aspră şi rece, ba chiar şi de oamenii care se deosebeau mult de cei de pe la noi. Oamenii aceştia de la munte se remarcau prin portul lor naţional de o frumuseţe rar întâlnită, exprimând bunăstarea din partea locului, se deosebeau prin anumite obiceiuri şi ocupaţii legate de zona în care trăiau şi, în mod deosebit mi-a reţinut atenţia comportamentul lor molcom şi felul lor de a se exprima, în mai puţine cuvinte.

Ocupaţia de bază a locuitorilor comunei Pojorâta -pe acea vreme- era creşterea animalelor.

Ei practicau această activitate aşa cum o moşteniseră din tată-n fiu, valorificând tot ce se poate de la muntele aspru şi nu prea generos.

Vara, urcau cu turmele în munţi până în golul alpin, unde aveau construite stâni stabile, din bârne de brad, încheiate la colţuri, aveau staule şi ocoale, strungi şi seciuri, realizate din brazi doborâţi şi aşezaţi într-un anume fel ingenios.

Asemenea stâni erau statornicite în Alunul, Sapele, Stegi, sau în vecinătate, la Slatioreni.

Stâna din Stegi, de pe muntele Giumalău, era o zonă pastorală bună, un loc cu mult pitoresc,dar şi apanajul unei faune de excepţie, unde puteau fi văzuţi falnici cerbi carpatini, lupi, râşi şi mai ales urşi de talie enormă, care îşi găseau protecţia în rezervaţia de la Camara.

Prin anii 1954-55, la stâna de la Stegi, la văcăria de pe valea Chilia şi prin alte locuri apropiate, un urs de o mărime înspăimântătoare, de o vigoare şi o ferocitate de nedescris, făcea ravagii printre animalele oamenilor, neputând nimeni şi nimic să-i stea în cale. Noaptea cobora spre stână, rostogolind cioate şi bolovani peste oameni, câini şi alte animale, zdrobind tot ce întâlnea în cale, iar dacă era atacat din spate, trimitea câte un „proiectil” din piatră sau cioată, cu brânca înspre înapoi, omorând tot ce nimerea.

Era mare,puternic şi rău ursul, atât de rău încât lumea se îngrozise, iar pentru ciobani viaţa la stâna din Stegi era mai mult decât blestemată.

În comună exista un gospodar pe nume Zaharia Bedrule, care avea un câine Ciobănesc Românesc Carpatin pe care-l „botezase” Hurmuz.

Pe lângă faptul că era voinic, acest câine ciobănesc era şi foarte dârz în acţiunile de apărare la atacurile fiarelor sălbatice. Omul ţinea mult la câinele lui şi nu prea îl încredinţa nimănui. Dată fiind însă situaţia deosebită în care se aflau cei de la stâna din Stegi, având şi gospodarul respectiv oi în turmă, a consimţit să ducă şi câinele său, Hurmuz, la stână.

Îmi amintesc că, fiind obligat să traverseze comuna, câinele a fost legat cu două lanţuri, deoparte şi de alta având câte un flăcăiandru de al casei.

Ajuns la stână, câinele a fost la prima vedere total dezinteresat de tot ceea ce se întâmplă în jurul lui, neacordând atenţie nici ciobanilor şi nici celorlalţi câini.

Însoţea oile la păşune,era atent la ce se întâmpla pe lângă şi referitor la ele, dar nu voia să se „integreze” în echipa paznicilor din care făceau parte ciobanii şi ceilalţi câini.

Mânca singur, iar noaptea avea locul lui, mai sus de staulul oilor, de unde putea observa şi supraveghea totul.

Dar a venit o noapte când a apărut din nou ursul cel mare. A venit ca de obicei, tăpălăgos, urnind cioate şi bolovani, mormăind înfiorător.

Câinii au sărit în întâmpinare, lătrând furioşi, încercând să-l oprească.

Au sărit şi ciobanii cu topoare şi bâte, cu facle cu dohot şi cu ce au mai putut, dar ursul era obişnuit cu toate acestea.

A sărit şi Hurmuz, aruncându-se în coasta ursului şi l-a înşfăcat zdravăn de blană. Ursul şi-a zburlit coama devenind parcă şi mai mare, s-a ridicat în două labe, şi-a ciulit urechile pe lângă cap, a căscat gura rânjită şi-a scos un răget de „s-a cutremurat muntele şi au clocotit văile”. S-a năpustit năpraznic şi cumplit spre oameni şi câini, care deabia puteau să se ferească sărind în lături din faţa colosului dezlănţuit.

Dar Hurmuz a atacat din nou, sărind în spatele ursului, prinzând cu gura din stânga, din dreapta, de fese, iar după el şi ceilalţi câini, au prins curaj, muşcându-l şi ei odată, de două ori, de mai multe ori, până când blana ursului a fost flendurită bine.

A început să-l doară şi pe urs muşcăturile, a început să obosească de atâta hărţuială, saliva îi era roşie de sânge, iar respiraţia un horcăit înspăimântător.

Ursul „turbat” a început să bată în retragere, scoând răgete de furie, fiindcă acest lucru nu i s-a mai întâmplat, ca el să fie învins.

Poate n-a fost cea mai crâncenă luptă cu fiarele sălbatice din munţii Giumalăului, dar ursul cel mare de atunci n-a mai venit la stână în Stegi.

Ca în orice luptă însă, pierderile şi sacrificiile s-au resimţit în ambele tabere.

Unii câini s-au ales cu răni puternice, alţii cu contuzii interne de pe urma cărora de abia respirau de durere.Hurmuz s-a ales cu una din labele din spate zdrobită de la jaret în jos, astfel încât n-a mai fost niciodată ca înainte.

Ciobanii, care şi ei se angajaseră în luptă dar cu mai multă prudenţă, au fost şocaţi totuşi, aşa că pentru câteva zile le-a pierit zâmbetul şi gluma.

Dar, ca şi multe altele, ale muntelui, a trecut şi această întâmplare.

Vestea a ajuns mai târziu în sat, făcând mare vâlvă, mai ales printre noi, copiii de atunci.

A fost prilej de discuţii pentru mulţi, adăugând fiecare câte ceva după imaginaţia proprie, dar adevărul aveam să-l aflăm după câteva săptămâni când, cei mai interesaţi dintre noi,copiii, ne-am alăturat oamenilor din sat care mergeau cu treburi la stână.

Am mers 14-15 km pe jos -şi tot atâţia la întoarcere- pentru a vedea şi auzi de la sursă cele întâmplate.

Ajunşi sus, după ce ne-am salutat, după ce am descărcat de pe cai proviziile şi sarea pentru oi, am luat loc fiecare pe unde am putut, pe banca din stână, pe câte un butuc aflat la stână pe post de scaun, sau pur şi simplu pe jos.

Cei mari s-au cinstit cu câte un rachiu, baciul badea Arcadie a făcut şi-un balmoş, ce s-a mâncat cu lapte acru, dar nimeni nu povestea păţania cu ursul.

La un moment de răgaz, cineva a întrebat:

- Dar cu ursul cel mare cum a fost bade Arcadie ?

Baciul a răspuns cu o oarecare întârziere, timp care mi s-a părut fără sfârşit.

- Da'păi cum a fost şi altă dată.

Alte detalii n-a mai vrut să adauge, dar nici noi n-am insistat, fiindcă la stână există un crez, cum că despre „sălbăticiuni” nu se vorbeşte, întrucât aceste discuţii nu poartă noroc.

Doar unul dintre copii a mai îndrăznit să întrebe cu jumătate de glas :

- Dar Hurmuz ce-a făcut, s-a bătut cu ursul ?

- Hurmuz şi-a făcut datoria.

M-am tot întrebat dacă acest răspuns însemna :

-......................şi-a făcut din plin datoria.

sau

-......................şi-a făcut doar datoria.

N-am ştiut ce să cred, fiindcă din felul cum a răspuns badea Arcadie se puteau înţelege ambele variante, pentru că, aşa cum am mai amintit, oamenii aceştia de la munte aveau un fel aparte de a vorbi.

Noi copiii am ieşit afară din stână, am colindat prin împrejurimi, am scos la iveală fructele şi dulciurile ce le aveam prin buzunare, cu care am avut mare succes la ciobanii tineri, de unde am aflat ceea ce doream.

Cu timpul, s-a mai povestit despre această întâmplare făcându-se cunoscută şi-n sat, în adevărata ei lumină.

De atunci, au trecut destule veri şi tot atâţia ani cu ele, întâmplarea cu ursul cel mare rămânând doar o simplă amintire care pentru unii nici nu pare de crezut.

Pentru mine şi alţii ca mine, întâmplarea a rămas o amintire alături de altele care mă leagă de acele plaiuri, gândindu-mă cu nostalgie la frumuseţea acelor locuri, la oamenii printre care am crescut, iar acum, după atâţia ani, cred că din răspunsul baciului trebuia să înţeleg că: „Hurmuz şi-a făcut din plin datoria”.

umbraimag